Buboiul spart în fotbalul european a trimis fotbalul la spital. I se fac analize amănunțite, este supus la teste complicate și sunt consultați specialiști de prestigiu din toate domeniile: manageri, bancheri, politicieni, jucători, antrenori și, bineînțeles, suporteri.
Toate diagnosticele puse laolaltă developează o stare de alarmă pe care corpul fotbalului o trata ca pe o simplă răceală. Și o stare de fapt: cum ne mai poziționăm față de acest joc la un secol și jumătate de viață.
Revoluția care salvează fotbalul e un puci. Revoluția se bazează pe tensiunile acumulate de mase. În cazul fotbalului, masele ar însemna federațiile, cluburile și, în ultimul rând, suporterii. Puciul îl fac câțiva băieți care vor să împartă altfel cașcavalul și își arogă titlul de ”salvatori” dintr-o situație extremă.
În 1991, pe când Gorbaciov savura peisajul din Crimeea, oamenii lui de bază, vicepreședintele Ghenadi Iazaev, zis Florentino Perez, prim-ministrul, cunoscut și ca Andrea Agnelli, șeful KGB, zis Ed Woodward, ministrul de Interne și ministrul Apărării l-au arestat pe președintele URSS cu o zi înainte de semnarea unui nou tratat unional. Reformele aduse de Gorbaciov au zguduit stabilitatea Uniunii, Lituania deja își declarase independența și exista pericolul ca și alte republici să-I urmeze exemplul. Așa că un nou tratat unional (un nou format UCL) urma să fie semnat pentru a da mai multă putere republicilor: să fie independente în cadrul unei federații, dar să existe un președinte al Uniunii, o politică externă și o armată comune (UEFA). Mai multe meciuri, mai mulți bani pentru ”granzi”.
”Puciștii” își doreau un control mult mai centralizat, pentru salvgardarea unui URSS conservator. Aici intervine mica mare diferență în analogia cu puciul ”Super Ligii”: falptul că salvarea vine din trecut, nu dintr-un model viitor. În rest, aceeași Mărie cu altă pălărie. Au urmat demonstrații la Moscova și la Sankt Petersburg întru apărarea Uniunii reformate. Boris Elțîn s-a urcat pe tanc și a devenit eroul care l-a apărat pe Gorbaciov până l-a lăsat fără țara al cărei președinte era.
Noul tratat unional nu s-a mai semnat decât în forma CSI (Comunitatea Statelor Independente) și nu și-a demonstrat vreodată eficiența. Concluzia e că, deși a trăit cam la fel de mult ca Super Liga, puciul comuniștilor conservatori a avut efectul advers scopurilor inițiale: grăbirea destrămării URSS. Efectele puciului din fotbal sunt de nebănuit, deocamdată. Dar poziția de forță a UEFA ne arată că statul-fotbal are structuri puternice în statul-stat european.
Se spune că scoțianul Fergus Suter a fost primul fotbalist plătit din istorie. În 1878, juca pentru Darwen și era plătit cu 10 lire la 3 săptămâni. Regulamentul interzicea clar acest lucru. Fotbalul era un sport de amatori. Pentru a fi plătit, Suter trecea pe la fabrica patronului: ”Fă-te că lucrezi, Fergus!” Ba mai mult, peste doi ani, Suter se transfera la Blackburn. Pentru un salariu mai mare și ceva bani la semnătură. Credeți că atunci, la începuturi, nu era lumea scandalizată de așa ceva? Cum, sportul creat de noi doar pentru spiritul de competiție sportivă, să fie pângărit de dictatura banului?
Bineînțeles, regulamentele aveau să fie schimbate. Englezii au impus mai târziu un plafon pentru salarii și pentru sumele de transfer. Care, bineînțeles, au fost depășite. Credeți că atunci nu au fost voci autorizate care să susțină că acest sport va muri? Și uite că acum, dacă ne uităm în urmă, ne dăm seama că altfel nu s-ar fi putut. Că fotbalul ar fi rămas un fel de gimnastică, poate un fel de atletism, dar niciodată fotbalul pe care îl iubim, cu toată amploarea lui financiară.
Credeți că atunci când marile vedete din NBA au apărut la Jocurile Olimpice nu au fost voci care să susțină că s-a dus naibii tot spiritul olimpismului? Au fost, dar ”the show must go on”.
Recentele evenimente ne-au reliefat și multe alte lucruri interesante. Unul dintre ele e reacția unor actori importanți în fața ”puciului”. Anglia s-a repliat prima. Acolo au fost cele mai importante manifestări ale suporterilor. De acolo au venit cele mai dure declarații. Gary Neville a ajuns să spună că-i este cel mai rușine cu clubul său, Manchester United, și cu Liverpool: ”Dați-le afară, luați-le titlurile!” Jamie Carragher nu a ezitat, a sărit și el. Deși importantă, atitudinea lor este a unor ”foști”.
Eram curios să văd cum reacționează cei implicați acum. Și a venit discursul fără alibiuri din partea lui Klopp. Cum, că nouă ni se spune de către marii cunoscători că în capitalism faci ce zice patronul! Că nu e sclavagism, e capitalism! Spre lauda lui, Klopp s-a pronunțat împotriva deciziei clubului. Club care îl plătește! Dar care, vorba lui Klopp, reprezintă mult mai mult decât niște decizii. Guardiola a spus cam aceleași lucruri. James Milner, Henderson și ceilalți jucători ai lui Liverpool au ieșit cu o poziție comună împotriva ideii. Rezultatul? Scuzele patronului. Americanul John W. Henry și-a prezentat scuzele în fața suporterilor, a lui Jurgen, a jucătorilor: ”V-am auzit. Ați fost foarte clari. Am greșit!”
În schimb, au fost și oameni grei care s-au făcut că plouă. Solskjaer spune că nu e treaba lui să comenteze, mai bine să așteptăm să vedem ce se mai întâmplă. Pirlo încă mai crede că ”e un proiect de viitor”, de parcă putea fi un proiect pentru trecut. Ronald Koeman n-am văzut să zică ceva. Antonio Conte e prea ocupat cu câștigarea titlului, nu are chef de păreri pe alte subiecte.
Diego Simeone, așa războinic cum îl știm, ne dezvăluie că e doar un antrenor care antrenează în ce competiție îi spune clubul să antreneze. Arteta e luat complet prin surprindere și ne anunță că revine el cu două vorbe când o să aibă mai multe informații. Iar marele Zidane anunță din startul conferinței de presă că nu primește întrebări pe subiectul SuperLigii. Nu-i așa că e superb? Oameni care au scris istorie, care și-au clădit cariere fabuloase în Champions League nu mai au, brusc, nimic de zis, ei sunt simpli strungari în fabrică! Sigur că e vorba de multă ipocrizie, inclusiv în cazul stimabilului domn Henry, sigur că deja au apărut zvonuri spaniole că bani uefiști vor fi direcționați spre cluburile englezești drept răsplată pentru spargerea rapidă a SuperLigii. Dar ce diferență de abordare!
Altfel, e clar că SuperLiga va exista la un moment dat. ”Puciul” nu a fost pregătit așa cum trebuie. Data viitoare va fi altfel. Deocamdată, dincolo de abordarea românească (”Hai, bre, nea Sandu, cumetre, Ceferine, hai și ne-om înțelege, oameni suntem!”), cred că rezolvarea rapidă convenabilă tuturor este următoarea: cluburile vor cădea în picioare pentru că are și UEFA mare nevoie de ele. În schimb, vor cădea niște capete. Pe persoană fizică.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER